Amintiri din recreatie

Liceul meu. Campia tuturor aventurilor adolescentine. Pletora dramoletelor. Tolba amintirilor. Cutia Pandorei cu trecutul meu zbuciumat. Oare cati dintre noi nu si-ar dori sa mai retraim un an de liceu? Sau poate toti anii. Nu stiu de voi, dar fostii mei colegi sigur si-ar dori. Nu stiu, poate e un fel de Moise Nicoara magical spell, once you entered, the enchantment will follow you forever. Sau poate nu. Poate sunt eu o nostalgica prostuta care traieste mai mult in trecut decat in prezent.

De ce va spun asta. Pai sa vedeti. Zilele trecute ma plimbam prin firma, si trecand eu asa pe langa o sala de interviuri care intamplator are pereti transparenti, vad o fata cunoscuta. Stau sa ma gandesc de unde o stiu. De obicei mi se intampla sa vad oameni pe care i-am vazut pe la diverse emisiuni, gen megastar, si sa mi se para ca ii cunosc de o viata. Si voiam sa ma asigur ca nu e cazul, inainte sa trec la investigatii. N-am reusit exact sa rezolv misterul, asa ca m-am napustit asupra celui care ii lua interviul si am intrebat de ea.

Colegul binevoitor mi-a adus un biletel pe care scria cum o cheama pe fata si ce liceu a terminat. Evrika! Terminaseram acelasi liceu. Mbun. Imediat am trecut la faza 2, interesat printre cunoscuti cine e si cu ce se mananca. Am intrebat vreo 2 persoane, si instant am aflat ca e cu 3 ani mai mare ca mine, fusese in clasa cu cutare si cutare, sala cutare, diriginte cutare. Mai putin si ii aflam si numarul la pantof.

Dupa cateva zile, fata era angajata. Am trecut pe langa ea si a facut si ea ochi mari. I se parea ca ma stie, dar probabil trecea prin aceleasi dileme existentiale ca si mine. M-am intors la birou si i-am trimis un mail pe mailul firmei cu textul “Ca sa lamuresc nedumerirea ce-ti citesc pe fatza, da, am terminat in Moise :)”.

Cateva minute mai tarziu, era la mine la birou. Nu vorbiseram niciodata. Dar asta nu ne-a impiedicat sa povestim vreo 20 de minute despre toate personajele din liceu. Am luat la rand toate cunostintele comune, ce mai face ala, cu cine mai umbla aia, pe unde mai e cutare, ce mai face xulescu, pai eu am fost mai demult cu cutare, si fratele lu sora cand erau ei atunci la cheful ala, a, ai fost si tu? ce tare…

Si uite asa, mi s-a confirmat, din nou, ca Aradul, si mai ales personajele “principale”, ale generatiilor “de aur”, au trait intr-o mare panza de paianjen. Pentru ca acolo toata lumea stie pe toata lumea, toata lumea a fost cu cel putin 5 cunoscuti, care au fost si ei la randul lor cu alti 5 cunoscuti, sau daca sunt necunoscuti, devin brusc cunoscuti prin alianta. Si se face asa o retea mare, o distributie ciudata de cuplaraie veche, si o pletora ampla de cunostinte cu care s-ar putea sa te mai intalnesti sau nu.

Cert este ca simpla trecere prin liceul ala te leaga. Chiar daca nu credeai ca ai ceva in comun cu persoana respectiva, imparti un sentiment de apartenenta la o anumita categorie, si intr-un mod sau altul, chiar daca in ani diferiti, ai trecut prin aceleasi experiente. Ai impartit aceiasi profesori, aceleasi sali, te-ai uitat in aceeasi oglinda de la baie si ai jucat baschet cu aceeasi minge. Ai chiulit in acelasi birt, ai detestat acelasi catalog visiniu, ti-ai cumparat chio chips de la acelasi chiosc si te-ai strecurat pe langa acelasi portar.

Si pana la urma, ti-a intrat in suflet acelasi snobism de a fi absolvit in Moise, te lauzi si acum cu liceul tau cel mai bun, cu numarul de olimpici, cu notele fabuloase, cu cladirea ca un muzeu si cu facilitatile interactive. Cu colegii tai care au plecat in state si cu cei care au facut multi bani la varste fragede.

Asa ca simt nevoia sa ma inchin din nou in fata anilor de liceu, sa le spun colegilor ca ii pup si ca mi-e dor de ei, si ca intr-o saptamana vin acasa cu surle.