Maria *Prolog: acest post trebuie a fi citit incet, afectat, cu o nota de calm si afectiune in voce. virgulele trebuie luate fiecare ca niste pauze de respiro, tot textul fiind construit sub forma unei descrieri de poveste.
Epuizata dupa muncile gospodaresti de aseara, aproape intoxicata de la mirosul insuportabil de lichid ce se numeste Domestos, cu mainile inrosite si arse de la atata munca, m-am trezit azi dimineata intr-o casa curata. Mirosea a clor, cif si detergent, si era bine.
Am pornit in drumul meu pitoresc spre serviciu, acela pe care il parcurg in fiecare zi. Asezata pe unul din scaunele albe cu margini portocalii ale tramvaiului calator, am privit pe geam frumusetile capitalei care imi rasareau in fata. Blocurile Pantelimonului se inaltau falnice si gri, formand un lung sir de amintiri a republicii socialiste. Printre gunoaie, rasareau tufe neingrijite iar in geam se putea admira o colectie colorata de rufe la uscat. Cate un copacel uscat apare o data la cativa metri, dar el paleste in fata rasunatoarelor blocuri de beton, adapostitoare a sute de suflete. Tramvaiul strabatea de zor strada lunga, parca interminabila, care repeta la nesfarsit acelasi peisaj.
Dupa o usoara curba, am ajuns in asa zisa zona din spatele Oborului. Aici vin zilnic sute, poate mii de babe si mosi, gata sa isi faca cumparaturile. Vechile hale Obor acum nu mai exista, e doar un mare panou care anunta constructia noilor hale Obor, mai bune si mai performante. Panoul ne minte frumos si ne spune ca ele vor fi gata in curand! Dar intre timp, tot ce se poate vedea acolo sunt mii de cutii de plastic aruncate intr-un maldar imens, pisici si caini vagabonzi care incearca sa-si gaseasca un rost printre gunoaie, asezonat cu mult praf si voie buna. Acolo e de asemenea intrarea din spate a Bucur Oborului, magazinul plin de kitschuri asezat in plin centru, iar daca te uiti cu atentie, se pot observa si niste tarabe cu legume unde se inghesuie tot romanul sa prinda cea mai ieftina rosie. Imediat in afara halelor, urmeaza si comerciantii ilegali de pepene rosu, care vin cu dube prafuite si jegoase, si se instaleaza in raiul comertului cu amanuntul.
Imediat dupa, urmeaza o alta piata, de data asta cu un alt specific. Barbatii de toate varstele si mai ales toate etniile, pot savura o zi in aceasta piata unde se comercializeaza nimic altceva decat furtune, suruburi, prize, tot felul de parti mici si si mai mici de electronice si electrocasnice. Acolo e raiul mizilicurilor si a nimicurilor pe care nu stiu la ce le-as putea folosi vreodata. Totusi, lumea vuieste in jurul acestei zone, barbatii mandrii ai patriei noastre, cei care dupa doua sticle de palinca si trei pumni la ficatii iubitelor lor neveste, incearca sa repare chiuveta stricata, a 10a oara, fara succes.
Urmeaza strada Reinvierii, o strada pe care se circula foarte incet, astfel incat specificul locului se poate inhala mai bine decat in alte zone. Vedem o cocioaba de rromi care e facuta doar din cartoane si diferite cutii, perdelute, plasticuri si materiale. Au si o usa, semn ca acolo chiar locuieste cineva, iar afara si-au instalat o preaminunata terasa, cu o cada din plastic pe post de piscina, si o sarma unde isi agata bineinteles toata colectia toamna-iarna 1992. Trecem apoi pe la cimitirul Reinvierea, unde de obicei ne intalnim cu diferite SUVuri de diferite culori si talii, care vin la tristele inmormantari sa isi etaleze avutia lor agonisita intr-o viata de furaciune.
Ajungem in zona Maica Domnului, care este de departe cea mai urata, infecta si mizerabila zona de pana acum. Familiile de rromi s-au instalat aici numai bine, si probabil contribuie la crearea ambientului atat de pitoresc. 13 copii se joaca zilnic pe aceasta strada, cu membrele murdare, parul cleios si hainele rupte. Se joaca fara jucarii, unul cu altul, iar dupa constitutia lor se poate observa ca cel putin 10 sunt frati. Mama ii strajuieste neatenta, pentru ca isi ingrijeste in acelasi timp burtica ce devine tot mai mare, asteptand fericitul eveniment cand va avea inca o gura de hranit.
Spre final ajungem in zona Tei, unde vin si pleaca toti muncitorii pamantului. Munca probabil ca e bratara de aur, dar se vede cu ochiul liber ca acestor oameni le este frica de apa. Barbati vanjosi, plin de par incaruntit de greutatile vietii, circula fara tricouri si fara bun simt laolalta cu noi, piperistii care incercam sa ne facem un rost in viata civilizat. Te ating cu degetele lor tocite si cu unghiile innegrite, si isi petrec timpul liber scuipand si injurand. In Tei poti vedea multi copacei verzi, si de asemenea un lac extrem de murdar unde sotii plictisiti de viata vin sa pescuiasca iar apoi isi transporta pestii in galeti de vopsea alaturi de noi, cetatenii onorabili.
Intr-un final ajungem in preaiubita Pipera, zona plina de praf si cladiri industriale. Recent, au inceput sa dea drumul la canalizare printr-un furtun, iar toata zona miroase de nu pot sa va descriu in cuvinte.
Ah scumpa Patrie, cate imi dai tu mie!