Andi Dupa cum poate stiti, in weekend am fost nuntasa. Da am fost nuntasa din’aia cu acte in regula, ca la nuntile de nunti. A fost o combinatie intre nuntile din filmele americane si o nunta romaneasca cu alai si lautari. Deci sa va zic unele detalii divers amuzante.
Ora 15. Eu ajung acasa la mireasa, dupa cum si-a comandat domnisoarele de onoare. Imbracata in rochia mov facuta espeshali for mi, cu paru umflat si coafat si cu tocuri nu prea inalte, pregatita pentru statul in picioare. Mireasa se plimba agitata in sutien si chiloti prin casa. Neamuri peste neamuri sedeau pe canapea si se uitau la desene animate. Prin camera, prajituri si bauturi de care nu se atingea nimeni. Ok, this is fun, mi-am zis. Am intrat cu mireasa in camera si am urmarit-o in timp ce isi cauta niste chiloti mai vechi – din ciclul something old, something new, something borrowed, something blue.
Minutele avansau si celelalte domnisoare nu isi mai faceau aparitia, iar rochia de mireasa astepta acolo asa imensa cum era, pe un umeras, sa fie imbracata. Bun, hai ca ne descurcam noi cumva. Cu eforturile unui salahor combinat cu un muncitor de santier, cu multa sudoare si chin, am reusit sa urcam constructia monstruoasa pe mireasa. Ok, glumesc, era o rochie super minunata, de printesa, din’aia cu fusta de princess care nu inceapea in camera de mare ce era. I-am strans corsetu si cam asta a fost. Daca se aseza in pat nu mai incapea nimeni acolo pentru ca fusta ii era prea mare.
Curand au inceput sa apara si celelalte muieri, impreuna cu alte neamuri pe care nu stiam ca le mai are. Toti veneau cu ochii inlacrimati la vederea miresei – printeasa. Ea se chinuia sa nu planga. Nu pentru ca era emotionata dar probabil pentru ca era coplesita de atata atentie. Am telefonat la cavaleru-mi delegat, sa-l intreb daca am si eu loc in masina. Acasa la mire se dadea petrecere, muzica si rasete se auzeau in surdina. Ei deja se apucasera de baut si noi ne chinuiam sa ne coasem una alteia o bentita de culoarea untului in jurul taliei. Fun.
Pe la 4 juma’ a aparut si mirele cu alaiu’ si a avut loc un intreg fest al traditiilor, completat de plansete atat din partea miresei cat si a mirelui. Eu ma tineam strans de cheile de la masina pentru ca nu stiam ce sa fac cu mainile, si cavaleru-mi din partea cealalta a camerei se stergea pe frunte cu buchetu’ meu de domnisoara. Pana la urma am strabatut marea de neamuri si ne-am prins de brat ca sa o stergem catre primarie.
Am ajuns sa stau intr-un jeep, in spate, cu mireasa. Adica eu probabil ca eram acolo, dar nu ma vedeam pentru ca eram toata acoperita de imensitatea fustei. Juma’ de fusta era iesita pe geam si cealalta jumate o tineam in mana. Dar era nevoie de mine pentru ca voalul se incapatana sa nu stea perfect. Simteam ca am si eu un rost in viata. Si, cum se intampla la nuntile de nunti din Arad, am dat o tura pe centru + claxoane. Da claxoane dinalea de au trezit tot orasu. Si tot orasu se uita dupa noi si dupa mireasa care a iesit pe trapa jeepului sa zambeasca spre poporul adulator. Facea cu mana ca Ceausescu in vizita in timp ce eu ma ascundeam dupa geamul fumuriu. E ok, suna prostesc, dar si eu vreau claxoane la nunta. Ce dracu, o data ma marit.
Ne-am dus in spate la primarie pentru un photo session. Mireasa + 8 domnisoare mov + 8 cavaleri neastamparati + mire + nuntasi neamuri copii si alte cele, ne-am inghesuit intr-o poza. Apoi doar mireasa cu domnisoarele, apoi mirii cu cavalerii. Intre timp ne faceam unii pe altii sa radem, asa cum se cuvine la o nunta unde toti invitatii au creiere de clasa a 2a. Ne-am inghesuit intr-un vestibul la primarie dar din fericire totul s-a terminat cu bine. Copiii au spus marele DA si noi am fost fericiti pentru ei. Nu atat de fericiti cum au fost unul pentru altul. Ne-am asezat pe scari cu buchetele de flori si le-am tinut pod pana au coborat. Am cantat si un “La multi ani”, dupa care am purces spre biserici.
Aliniati ca la o nunta, unde de fapt si eram, am ascultat predici, citiri, ne-am inchinat, ne-am facut cruci, am privit, ne-am invartit dintr-o parte in alta a altarului, am dat din cap pe corul bisericii si ne-am emotionat de emotia lor. Dar cel mai grav era ca pe toate domnisoarele ne dureau ingrozitor picioarele si o data cu ele spatele. Ne uitam una la alta soptind “eu o sa mor in curand” si in acelasi timp ne uitam rugator la preot sa termine mai repede. Nu ca nu ne-ar fi placut slujba, dar totul ar fi fost de o mie de ori mai frumos daca ar fi fost niste scaune pentru domnisoare. In timp ce preotul vorbea, baietii se strambau si noi mai pufneam in ras, asa, ca la ora de geografie cand razi doar pentru ca stii ca nu-i frumos. Ne uitam la mire, al carui picior era pierdut complet sub rochia miresei, dar era atat de incantat si de fericit incat sunt convinsa ca i l-ar fi daruit cu drag ei.
Afara am cules un pumn de orez si ne-am aliniat iar in sir. In fata bisericii asteptau doua custi de porumbei albi. Mi s-a facut frica instant si stiam ca n-o sa iasa bine cand porumbeii aia o sa-si ia zboru. Pentru ca n-o sa stie unde s-o ia, si o s-o ia direct spre moaca mea. Au iesit mirii, au zburat porumbeii din palmele lor, si cam acolo s-a terminat momentul artistic. Pentru ca dupa ce au dat drumul porumbeilor din custi, ei s-au indreptat instant spre fustele domnisoarelor, care au alergat toate urland si tipand prin curtea bisericii. Da, si eu am fost inclusa in aceasta alergatura. Pene, tipete si fluturari de aripi rasunau din curtea bisericii, marcand sfarsitul nuntii.
Dupa care ne-am dus la sala de chef si am petrecut pana la 6 si ceva dimineata. The end.
Casa de piatra si copiii super magnifici mai dragilor! Si pe voi v-am pupat.