Andi Cu toate ca centrul universului se prabusise, soarele era stins si mort, el dorea sa intoarca pagina. Nu-si dadea seama ca era de mult intoarsa, in mod natural. Aceasta era mica lui lume in care se zbatea involuntar catre colturile mai intunecate. Totul, de la camera in care statea de atatia ani pana la pretinsii prieteni,strada care ii indemna pasii pe acelasi drum, copacii care il urmareau curiosi, totul era negru. El insa voia sa se afunde.
Cersea mila, toleranta, voia sa fie cel mai negru punct din acel tablou intunecat. Voia ca stralucirea lui morbida sa fie mai intensa decat a soarelui care tocmai se stinsese. Era un fel de ambitie stupida de a fi mai presus decat soarele pe care nu il putea domina. Avea nevoie de el pentru a straluci, in stupida incapabilitate de a straluci singur. Renega acum tot ceea ce ajunsese, isi comprima toate calitatile dobandite pe parcursul stralucirii lui involuntare si incerca sa fie altceva. Sa fie, din nou, el. Paradox ! Incerca sa fie din nou el, apropiinde-se de alte stele pentru a imprumuta cate putin din stralucirea lor. Stralucirea proprie era pierduta de atat de mult timp, incat era inexistenta…