Andi Am scris inceputul acestui post de 3 ori. Mi-e teama ca o sa ma dea astia afara pentru ca imi petrec prea mult timp scriind blogul. Trecem peste faptul ca degetele mele zburda deasupra tastaturii ca o albinuta in curs de polenizare, ca pot sa scriu si in acelasi timp sa ma uit la televizor fara sa fac vreo gresala de tipar. Pana una alta, ceea ce vreau sa zic azi este foarte important si nu pot sa ma joc prea mult cu cuvintele. De aceea nu stiu exact cum sa fac introducerea.
Nu stiu daca sa vorbesc la persoana 1 sau a 2a, desi e clar ca vorbesc despre mine, cum fac tot timpul. Nu stiu daca are rost sa vorbesc despre asta, pentru ca de fapt nu priveste pe nimeni, dar ce sa-i faci, am ajuns sa consider blogul asta si oamenii care il comenteaza un fel de psihopedagogul meu gratuit si total neavizat.
Imi dau seama pe zi ce trece ca sunt defecta. Imi dau seama ca tot ce credeam eu despre cum functioneaza o relatie era de fapt o presupunere gresita, adunata in timp, inoculata de o serie de relatii proaste pe care le-am avut, bineinteles, eu. Trecutul relatiilor tale te afecteaza foarte mult in prezent. Incepi sa crezi niste lucruri, sa-ti faci tu o idee despre cum functioneaza. Desi niciodata nu ai avut relatia perfecta, tot timpul ceva scartaie, cat timp sunt ok si dureaza mai mult de 3 luni, inseamna ca asa ar trebui sa mearga. Abandonezi incet ideea relatiei perfecte si te focusezi pe ce trebuie sa faci sa mearga acceptabil.
Pornesti cu mintea curata pentru ca asa e firesc, suprafata creierului care se ocupa cu asta trebuie sa fie neteda, sa faca loc circumvolutiunilor care se vor instala in timp. Incepi cu mici certuri, mici neconcordante, mici chestii pe care tu nu crezi ca ar fi bine sa le faci asa, dar hei, ce dracu, poate nu gandesti tu bine, asa ca poti lejer sa renunti la una alta daca il face pe celalalt fericit.
Asa incep micile compromisuri si micile devieri de la ce credeai tu ca e in regula. Se instaleaza primele circumvolutiuni, care iti inoculeaza nu propriile conceptii, ci cele ale partenerului, ideile lui despre cum ar trebui sa mearga o relatie, dat fiind ca tu practic nu ai cunostinte deloc, deci le adopti pe ale lui.
Sa zicem ca ceva totusi merge bine, pe anumite planuri, si ajungi sa te indragostesti sau macar sa tii la persoanele respective. Atunci iti e si mai usor sa faci compromisuri. Micile certuri devin mari certuri. Ajungi sa dispretuiesti din suflet sa te certi, asa ca accepti orice. Relatia se pare ca merge foarte bine, da, adevarat, tu ai zeci de framantari pentru ca ai renuntat pana si la principiile pe care le aveai inainte, dar ma rog, cat timp celalalt e fericit, e ok.
Si pana la urma iti dai seama ca nici celalalt nu e fericit. Pentru ca are langa el o persoana slaba, fara coloana vertebrala. O persoana de care nu s-a putut indragosti, care s-a lasat manipulata si care nu mai prezinta niciun fel de provocare pentru el. Asa ca e foarte usor de gasit alte tentatii, de facut vant, si asa mai departe. Atunci iti promiti ca data viitoare nu vei mai face asa, nu te mai lasi calcata in picioare, repari greseli, noi circumvolutiuni se formeaza in cap, de data asta ale tale proprii, despre cum ar trebui sa mearga o relatie.
Adica, mai transpus in realitate, a fost asa. Am avut tot felul de oameni care nu suportau sa fie stresati. Ma rog, eram noi si prea mici, aveau ei commitment issues, iar eu probabil la inceput eram destul de stresanta. Adica aveam nevoie de atentie non stop, voiam telefoane, mesaje, flori, sa-si aminteasca, sa-mi spuna frumoase, sa ma surprinda, alte cele. Si am avut exact opusul acestor persoane. Trebuia sa trag de ei cu clestele sa ma bage putin in seama. Nu inseamna neaparat ca nu tineau la mine, dar pur si simplu nu erau genul. Si trageam, si scriam, si sunam eu, si luam cadouri, si faceam pe dracu in patru, doar asa, ca sa primesc ceva inapoi.
Nu numai ca nu primeam, dar primeam mai degraba semne ca sunt stresanta. Semne sau chiar indicatii clare. Pana la urma mi s-a inoculat faptul ca ceea ce faceam nu era normal. Ca nu asa merge o relatie. Ca intr-o relatie nu trebuie sa te bagi atat de mult in seama. Ca nu trebuie sa vorbesti in fiecare zi, nici macar la telefon. Ca nu trebuie sa ai gelozii, Doamne fereste de gelozii. Ca e ok ca cea mai buna prietena a prietenului tau, sa fie chiar fosta lui iubita. Ca e ok ca el inca sa ii spuna pe numele de alint. Gelozia a fost total stearsa din capul meu. Verificatul la telefon la fel.
Iar acum suport reversul medaliei. Nu suport sa stresez. Sa sun. Sa scriu mai mult de un mesaj pe zi. Sa vorbesc dulcegarii. Sa aud dulcegarii. Cand primesc un cadou ma uit ca boul la poarta noua. Nu prea cred vorbe frumoase. Daca vorbim de 5 ori pe zi la telefon mi se pare ceva incredibil, si tot stau sa analizez oare ce se intampla. Intreb prin stanga dreapta daca e normal asa ceva. Toata lumea rade de mine si zice ca da. Mi se reproseaza ca nu ma implic, ca nu ma intereseaza, ca am commitment issues. Si nu am, jur. Inauntrul meu totul merge foarte bine. Doar ca o duc mai greu cu exteriorizatul.
Of, cat se mai schimba lumea de la traume. Bine, hai ca am aberat destul, trec la treaba. Daca va regasiti si aveti de semnalat probleme asemanatoare, nu ezitati. Mi-ar placea sa stiu ca nu sunt singura pe lume.