Apa, totul era inundat. Isi amintea, cu zambetul copilulul in prima zi de scoala, cum ea insasi era apa. Zambetul ei moale se unduia precum valurile, rasul ei isteric rasuna precum un rau furios, silueta ei albastra amintea de cursul nestatornic al unei ape la confluenta. Varsa apa peste tot cu privirea ei lucitoare, albastra si sincera. Era ea insasi apa, cu toate aspectele ei.
Pana cand, intr-o zi, ceva a transformat-o in benzina. A devenit mai nociva decat se stia, mai acida si mai urat mirositoare. Se iubea, stiind ca nu este ea. Apoi soarta a aruncat un chibrit aprins peste ea. Focul a napadit-o si, inainte sa isi dea seama, a devenit ea insasi foc. A ars cu putere o lunga perioada. A dobandit o putere nebanuita nici chiar de sine. Euforica, punea stapanire pe ce-i iesea in cale, avea aceasta abilitate si o folosea in mod inconstent.
Devenise insetata de suprematie, voia cat mai mult numai pentru ea. Totul, de la cele mai marete constructii pana la cele mai mici detalii, totul trebuia sa fie al ei. Uitase de vechiul ei obicei de a se multumi cu putin si de a fi fericita la orice piedica. Era foc, primea foc, totul era foc in jurul ei. Apoi a venit o ploaie marunta de vara. Chiar si cu picaturile marunte, binefacatoarea ploaie a reusit sa stinga din acel foc. Ramasese o gramajoara de funingine si un mic foc care ardea mocnit.
Un foc care isi dorea ploaia atat de mult, isi dorea iarasi sa revina la stadiul simplu, dar complex, de apa. Ii era teama sa ceara ploaia. A urmat o serie de ploi din ce in ce mai vijelioase, dar focul se incapatana sa arda, desi ocupa acum numai un petic de pamant. Pana cand s-a stins aparent din cauza unei noi furtuni, dar, in fond, s-a stins de la sine. Apa incepe sa siroiasca acum mai violent decat inainte. Totul se inunda din nou, iar sentimentul este inegalabil.