Andi Daca in partea 1 v-am povestit totul despre frustrarile interne, astazi trecem la capitolul doi, si anume frustrari externe. Nu stiu daca il cunoasteti pe vestitul Beigbeder. Daca va suna cunoscut dar doar atat, probabil il stiti pentru ca este cel care a scris vestita piesa “Dragostea dureaza 3 ani” (sau a fost un text urmat de o adaptare, ma iertati, nu stiu nici eu exact). De asta ati auzit sigur, ca ne streseaza orasul asta cu ea de cand lumea si pamantul. Nu stiu cum nu s-au plictisit oamenii aia sa o joace, dar in fine. Asta e deja alta poveste, cunoscuta sub denumirea “frustrarile unui actor”.
Stai ca vorbeam de Beigbeder. Si nenea asta era Creative Director la agentia Young and Rubicam. Toata lumea credea ca o duce foarte bine, cand colo el nutrea niste chestiuni destul de intense in spatele capului. Intr-o zi, a venit la birou, a trantit pe masa proaspatul exemplar al noii sale opere de arta “199,ooo lei” si si-a dat demisia. Carte pe care, spre rusinea mea, n-am citit-o, desi o caut de ceva timp prin librarii si nu o gasesc (Daca are cineva un exemplar de donat, astept cu sufletul la gura). Desi n-am citit-o, cam stiu ce scrie in ea. Este vorba despre relatia agentiei cu clientul Danone, poreclit de Beigbeder Madone, client pe care l-a terfelit de toti peretii in cartea aia. Uh, abia astept s-o citesc, pun pariu ca este o relatare ad-literam a relatiilor defectuoase pe care le intalnim la tot pasul.
Din moment ce Beigbeder nu a putut vorbi pe fata despre clientii sai, evident nu o voi face nici eu. Ne vom referi la ei generic ca si “clientul”. Desi nu voi vorbi doar despre unul, voi vorbi despre mai multi. Desi Monica o sa vina repede sa carteasca sa sterg articolul! Chiar daca toata lumea, pana si clientul stie ca asa este. Nu zic ca noi am avea intotdeauna dreptate, pentru ca, pana una alta, si clientul isi urmareste interesele proprii, dar pana la urma trebuie toata lumea sa inteleaga de unde se nasc frustrarile, daca tot vorbim.
Avem deci un produs finit, un amalgam format din doua trei concepte, un key visual declinat in toate formele si formatele. Am facut dintr-un sarac vizual statie de autobuz, o chestie care atarna din tavan, banner de internet care ne imaginam cum se schimba de la o situatie la alta, am brandat pana si pungi si cani cu el. Toate aceste materiale le-am trimis la Client Service (prescurtat, pentru fericirea degetelor mele in CS), care vor sta probabil pana la 12 noaptea sa le puna intr-un powerpoint presentation, pentru ca noi am trimis bineinteles totul mult prea tarziu.
Ce sa facem, daca deadline-u e scurt. Pana la urma ne-am convins de faptul ca deadline-urile se pun in asa fel incat noi sa avem timp sa le depasim. Dupa ce apele se calmeaza, nu ne ramane decat sa asteptam sa mearga oamenii in prezentare. Am fost si eu in prezentare de vreo 2 ori. O data am dat de un nene foarte inteligent, dar asa, cam shmeker pentru gusturile mele. Asistenta lui, sau ma rog, tipa caruia ii era sef, era de o prostie incomensurabila. Am stat o ora sa ii explicam de ce headline-ul e asa cum e. Ea insista ca nu e bine sa incepem un headline cu o negatie, ca speriem consumatorul. Noi incercam sa-i explicam ca nu mai suntem in anii 60, ca ei sunt un brand accesibil si ca publicitatea nu trebuie facuta neaparat cu lopata.
CS-ul vine de la prezentare tot un zambet. Incantati pana la mama lor si inapoi. Ca prezentarea a fost un succes, toata lumea radea, erau numa zambete, s-a ciocnit sampanie, urale, mai artificile lipseau, dar ar fi fost si alea cu siguranta daca prezentarea nu s-ar fi facut indoor.
Noi incercam sa ne bucuram, dar stim ca pe undeva totul este doar o piesa de teatru. Pentru ca clientul a terminat prezentarea cu “va trimit eu feedback” ceea ce nu este niciodata un lucru bun.
Feedback = o unealta prin care clientul modifica/altereaza/strica/distruge/elimina bunatate de munca creativa, transformand-o intr-un rahat sau o prostie. Adica se baga atat de mult in ceea ce deja nu mai era conceptul initial, incat te uiti la materialul final si te gandesti “de unde pana unde am ajuns eu sa imi dau semnatura pe asa ceva?”.
Feedback-ul poate avea diferite dimensiuni si poate sa fie invaziv de la minim la maxim. De aceea am folosit si atatea verbe. Poate sa fie “da, e ok asa cum e, schimbati acolo un pic dimensiunea, faceti logo-ul si packshot-ul mai mare si textul mai scurt” sau poate fi de dimensiuni kilometrice, de genul “iata textul pe care il vreau, trimiteti-mi 10 imagini din care eu sa imi aleg una, respectati guideline-urile brandului si terminati dracu cu creativitatea”. Da, exista si asa ceva. Si la sfarsitul unui asemenea proiect, cu feedback de genul, te intrebi pe ce iti mai iei tu salariul? Da, munca in zadar poate fi fun, munca pentru portofliul personal e extrem de rewarding, dar se loveste de principiul simplu al impartirii pe 2 coloane: lucrari contractate (0) si lucrari necontractate (+ infinit).
Adevarul e undeva la mijloc, exista si clienti draguti, bineinteles. Exista si aia care isi dau semnatura pe prostiile tale de festival si te lasa sa dansezi samba cu ele pana te saturi. Exista si cei care inteleg ca noi vrem sa facem a 7a arta intr-o forma mai vaga, cei care stiu ca noi ne consideram creativi boemi si ca munca robotizata ne face sufletul sa doara. Aia ne lasa din cand in cand sa ne credem la noi acasa, aruncandu-ne spatiu de desfasurare putin mai amplu decat un cotet cu gaini.
Pana la urma, cu toate frustratile, trebuie la finalul zilei sa recunoastem ca jobul asta e probabil mai misto decat 90% din joburile existente pe piata, asa ca, desi cartim si comentam pentru ca suntem oameni, suntem multumiti ca nu stam in fata unei benzi si insurubam capace pe borcanele de mustar.