Maria Da, chestiile astea se intampla. Se intampla la copiii de 14 ani, se intampla si la case mai mari. Vezi subsemnata. Si stau si ma intreb. Oare am luat-o cu totii razna? Cum se poate asa ceva, sa te indragostesti pe messenger? Cand stai sa analizez chestia asta in profunzime, imi doresc serios sa pot afirma ca nu mi s-a intamplat niciodata, pentru ca imi dau seama cat e de absurd, ciudat si total ireal subiectul despre care am de gand sa vorbesc. Dar in acelasi timp am foarte multe exemple concrete de diferite sentimente, nu neparat dragoste, care apar in urma unor simple conversatii, ce-i drept foarte lungi, petrecute pe messul asta indobitocitor.
Adevaru-i ca trebuie sa fii putin messomaniac ca sa ti se intample asa ceva. Ceea ce eu bifez cu brio. Probabil ca unii din voi veti da ochii peste cap si veti zice “ce-i si cu nebuna asta?”. Dar sunt sigura ca exista si exemplele care sunt de partea mea. Probabil ca unii ati inceput ca mine, cu mircul, cu net cafeurile, la o varsta la care eram pe de o parte oareshcum prea complexata sa imi fac prieteni adevarati, iar pe de cealalta parte, nu aveam acces la toate tampeniile pe care mi le doream, din cauza restrictiilor parentale. Asa ca mi-am gasit refugiul in aceasta forma alternativa de comunicare. Se potrivea atat de bine. In spatele ecranului puteam fi cine vreau eu, puteam sa am cat tupeu vreau, sa fiu cat de frumoasa pot, cat de inteligenta ma lasa IQ-ul si domnul Gugal. A fost o combinatie care ma facea foarte fericita in clasa a VII-a.
Adevaru-i ca eu am avut o pletora de prieteni si prietenii. Unii ar numi asta frivolitate. Mie imi place sa ii spun o permanenta cautare a iubirii nemuritoare si a sufletului pereche. Toata lumea stie ca astea nu se gasesc atat de usor. Asa ca eu le-am cautat, din greu, si inca le mai caut. Si daca asta a presupus sa ma las cateodata vrajita de aburii internetici, fie! Face parte din procesul de robotizare umana. In acelasi context, trebuie sa mentionez ca fiintei umane ii place foarte mult fructul oprit. Iubirea interzisa. Relatiile ascunse si misterioase. Aceste elemente se imbina cand intre cei doi participanti la relatie intervin niste factori cum ar fi distanta sau faptul ca nimeni nu trebuie sa afle, si cine stie ce alte inventii. Spatiul virtual este cel mai bun loc de desfasurare a relatiilor de acest gen, pentru ca ele de fapt nu se concretizeaza niciodata, ci doar ofera iluzia unui ceva real.
Si acum sa termin cu trancaneala, si sa povestesc niste exemple. Printr-a VIIIa mi s-a intamplat prima oara sa mi se chiar para ca m-am indragostit. Pentru ca, sa fim seriosi, “sentimentele” astea virtuale sunt atat de puternice cat un pumn dat de un copil de 2 ani. Baiatul era in America si trebuia sa vina in Arad peste vara. Dupa lungi si interminabile conversatii pe timp de noapte, ne-a lovit pe amandoi amorul. Si mi s-a parut ca e cea mai puternica dragoste din viata mea. Si am inceput sa sufar, ce sa fac si eu. Sa sufar ca nu e aici, si nu ne iubim, si nu suntem impreuna. Si faceam asta zilnic, vorbeam si ne impartaseam durerile. Pana la un moment dat, cand clipa sosirii lui din America se apropia tot mai tare, si mie imi crestea sentimentul de anxietate, si constientizam faptul ca de fapt parca nu il iubesc chiar atat de tare, si ca in momentul in care totul devine real, nu va mai avea niciun farmec. Asa ca am creat o noua drama si totul s-a terminat.
Exemple ar mai fi multe, pe cat de furtunoase, pe atat de scurte. Am mai avut si diferite relatii la distanta care se concretizau cu o intalnire pe luna si in rest focul pasiunii trebuia mentinut cu aceasta unealta care se numeste mess. Bineinteles ca totul a fost sortit esecului de la inceput, dar pe noi nimeni nu ne-a invatat ca pentru ca ceva sa functioneze trebuie sa fie oarecum palpabil.
Si credeam ca am crescut si m-am maturizat, si ma uitam razand in urma la “relatiile” mele virtuale, si iata ca mi s-a mai intamplat o data si anul trecut. Si iluzia a fost atat de puternica incat devenise un fel de obsesie bilateral dezvoltata. Exista binteinteles factorul interzis, cel ce mentinea totul pe banda. Asa ca am ajuns sa imi potrivesc orarul ca sa stau cat mai mult pe net, aveam dispozitivele necesare unei comunicari virtuale propice, eram dotata din cap pana in picioare, visam noaptea, ma trezeam zambind ziua, si plangeam seara cand imi dadeam seama ca e totul o iluzie care nu se va materializa niciodata. (Mama sa nu insisti sa iti povestesc, ca n-am de gand :))
A trecut pana la urma si asta, cu bine din fericire. Este atat de lipsit de sens ce ni se intampla, incat nu stiu sa explic in prea multe cuvinte. Imi dau seama ca este pe atat de anormal pe cat este bolnavicios, si ca s-ar putea ca iluzia asta sa ne impiedice sa fim cu adevarat fericiti. De ce? Pentru ca toata ziua vedem numa hi5-uri, messuri, siteuri, filme, cunoastem sute de oameni pe care de fapt nu o sa ii cunoastem niciodata, si ni se pare ca niciodata nu gasim omul perfect, pentru ca exista atatea alternative mai bune. Nu mai avem rabdare sa cunoastem pe nimeni pentru ca imediat sare o noua personalitate din tufis si ni se creaza o noua tentatie. In fine. Cine poate stii de unde vine fericirea. Poate o sa am si eu un sotz blogger.