Manca-tzi-ash vs. Ti-as manca

Noi ardelenii suntem foarte iubitori de sine. Ne credem un fel de natie aparte, un fel de stat in stat. Ne credem mai grozavi, mai destepti, mai cultivati, mai cu bun simt. Nu stiu cine ne-a insuflat chestia asta, dar cert e ca daca cresti cu ideea asta in cap, e destul de greu sa ti-o mai scoata cineva. Majoritatea dintre noi nu ne mutam in Bucuresti, asa ca nici nu se poate spune ca ne arunca cineva in fata faptului implinit ca sa ne dam seama cu ochiul liber ca nu e chiar asa. Nu, majoritatea raman in ardeal si au dreptul in continuare sa traiasca cu preconceptiile astea.

Trist e ca nici in Bucuresti nu ti se confirma tot timpul ca gresesti, trebuie sa ajungi in anumite medii si sa interactionezi cu anumite categorii de oameni ca sa te prinzi ca s-ar putea ca ardealul sa nu fie chiar buricul targului, si ca s-ar putea sa existe romani cu mai mult de doi neuroni in cap si altundeva.

Chiar daca pana la urma mi-am dat seama de enumeratiile de mai sus, iubirea mea profunda pentru ardeleni, ardelenism, ardeal, tot ce incepe cu “ar” nu s-a disipat nicidecum. Ba chiar s-a amplificat dupa princpiul “daca astia-s ok, noi tre’ sa fim mai shmekeri”. De aia niciodata n-am de gand sa renunt la titulatura, la accent, la tot ce ma caracterizeaza ca fiind de pe plaiurile alea.

Cred ca asta se aplica pentru toti provincialii, dar eu am observat ca imi apare ca o trasatura predilecta. De exemplu, cand merg pe strada si vad cate o masina de Arad, pe langa ca ma uit atent sa vad daca nu cumva stiu persoana respectiva, ma simt asa mandra vazand literele AR, mari, frumoase, una langa alta, pe o masina ce patruleaza in Bucuresti laolalta cu toate masinile. Cand intalnesc pe cineva din Ardeal, poa’ sa fie cel mai fraier om din lume, imediat imi creste putin stima si respectul, si ma chinui mai tare sa imi fac o impresie buna decat m-as chinui cu un om oarecare. Chiar si la lucru, am ajuns sa socializez cu ardelenii, sa incepem sa ne laudam plaiurile, ce frumos e acolo, ce frumos e dincolo, si asa mai departe. Ce sa mai zic cand pronunta cineva ceva de Arad, incep cu o mega lauda zici ca acolo-i un colt de Rai nedescoperit.

Weekendul asta m-am lovit de problema accentului. Am cunoscut niste lume noua, bucuresteni toti, cu care am trecut bineinteles prin toate etapele prin care trec cand cunosc pe cineva de aia. “Esti ardeleanca?” “daaa..” “Aa.. ca ai accent” “Stiu…” “Ce tareee… ce dragut e! Hai zi ceva” “Ana are mere” “Nuu, zi ceva cu accent” “No, tzapa-mi te rog cucta aia!” si asa mai departe. Eu sunt maimutza la muzeu si lumea vine sa ma admire. Sa ma puna eventual sa repet niste cuvinte, sa aplaud pentru o banana, si alte cele. Ok, m-am obisnuit deja cu chestia asta. Si chiar daca unele prietene de-ale mele s-au descotorosit repede de accent ca sa scape odata de eticheta asta, eu raman fidela no-urilor, ioi-urilor, o fost, o facut-urilor, merem-urilor, si lista ar putea continua intr-un dictionar explicativ nesfarsit.

Discutia nu se opreste aici. Se continua cu polemici de genul “da voi cand scrieti, scrieti tot asa cu “no” si cu “o mers”?” “pai nu, scriem normal” “da cititi asa?” “nu, citim normal” “deci daca scrie ’sunt’ undeva, voi nu cititi ‘is’..” “nu, nu citim ‘is’, da zicem ‘is’, pe mine ma enerveaza la culme sa zic sunt”. Eh, e chiar greu de explicat aici, pe un blog, tre’ sa se auda ca sa se prinda.

No, deci v-atz prins. Azi m-am dus la faculta, am venit la firma, o sa manc mai incolo ceva. Ieri o fost fain, am ajuns seara, m-am uitat la un serial. Maine seara poate merem undeva sa ne mai destindem, mai dam o cruce, mai un remi, ceva.

Bhai mancatzi-ash, e grele cu limbile astea frate.