Once upon a love story

Aceasta este o poveste de dragoste contemporana. Asa cum s-a intamplat ea, poate cu mici modificari facute din cauza subiectivitatii mele, avand in vedere ca sunt si personaj si autor.

Ce vremuri, alea in care studiam comentarii pe de rost, invatam simtamintele si trairile personajelor, faceam analize literare de pagini peste pagini in caiete cu spire pe care le liniam la inceputul anului. Liniam cu liniarul sute de pagini dupa care puneam o eticheta cu un catelus colorat si scriam pe ea nume, prenume, clasa, materia. Apoi il inveleam intr-o coperta transparenta si caietul era gata de completat. Mirosea a nou totul, imi purtam ghiozdanul greu de acasa la liceu. Faceam teme! Serios… probleme peste probleme de mate, ne dicta femeia cifre multe de ziceai ca ne da tema de vacanta, nu pe a doua zi. In fata calculatorului, cu muzica, televizor, si mii de alte ganduri in cap, rezolvam mecanic jumatate de exercitiu dupa care ma blocam si il lasam balta. La fizica ii mai chemam pe ai mei sa imi explice, tata imi rezolva problema fara sa comenteze iar cu mama ma luam mereu la harta.

Liceu. Atunci s-au intamplat toate. Atunci am strans caiete pline de amintiri si cutii cu mizilicuri pe care nu o sa le uit niciodata. Si ce bine am facut. Pentru ca acum, daca vreau, citesc trei randuri de jurnal si imi amintesc totul. Cum eram imbracata, cum imi mirosea parul, daca batea vantul si imi era frig la degetele de la picioare. In liceu mi-am trait prima dragoste.

Nu va fi o poveste patetica. Nu vreau sa reprosez nimic, nu vreau sa plang dupa nimeni, vreau doar sa povestesc de dragul de a bate in cuie ceva. Pentru ca nu am mai vorbit de mai bine de 3 ani de zile si imi pare rau. Pentru ca habar nu am ce mai face, si nu inteleg ce prejudiciu i-ar aduce sa mai schimbe din cand in cand 2 vorbe cu mine. Pentru ca ne-am cunoscut atat de bine, ca sa devenim mai apoi doi straini care parca au fost impreuna in alta viata. Pentru ca ne-am crezut suflete pereche si undeva pe drum s-a pierdut nevoia de a mai da buna ziua.

Ne-am cunoscut la o varsta la care nu e prea bine sa te indragostesti si sa ai relatii de lunga durata, pentru ca stii ca nu vor dura toata viata, si oricat de adolescent cu capul in nori ai fi, renunti la planurile pentru ani si ani si stii ca undeva vine momentul despartirii. Mai ales cum am avut noi, relatie la distanta de 50 de kilometri. Atunci a fost bine. Nu aveam timp sa ne certam, ne era tot timpul dor.

Traiam doar sa vina weekendul ala in care ne intalneam. Ma urcam in tren cu inima galopand de fiecare data, chiar si dupa luni de zile, si asteptam cu sufletul la gura momentul in care ne intalneam in gara. Pentru ca a continuat sa vina dupa mine, pana la sfarsit. Si ne sarutam, ne invarteam, ne regaseam ca dupa ani de zile. Acasa primeam crema de zahar ars facut de “socrela” si miroseam perna apretata din patul pe care mi-l facea socrela tot timpul separat de al lui. De fiecare data el ramanea neatins insa in fiecare saptamana avea asternuturi curate.

Ne sunam in fiecare zi si vorbeam cu orele la telefon, doar ca sa facem concurs de care spune mai mult si mai urlat “te iubesc”. Simteam ca nu mai pot de atata iubire, ca explodez. Plangeam de fiecare data cand se intampla ceva rau, probabil pentru ca eram plina de sentimente.

Iar apoi au inceput inevitabilele certuri, inevitabila inselaciune, inevitabila ignoranta, mai multe certuri, inca o impacare care nu ducea nicaieri, intalniri udate cu lacrimi, nopti in care ma ruga sa ii promit ca nu mai plang, ultima oara cand l-am vazut si ne-am sarutat si paream fericiti, iar apoi cele doua saptamani in care l-am sunat in disperare si nu mi-a mai raspuns la telefon.

Am crescut, ne-am maturizat, ne-am vazut de viata fiecare, si totusi, se pare ca nici un Craciun Fericit nu ne mai putem spune. Mi se pare inca ceva incredibil. In fine, ideea e sa privesti toate lucrurile astea din perspectiva pozitiva. Sper ca e fericit si multumit si il salut pe aceasta cale pe el si pe socrela si pe Tzutza si pe sister :)). Bine, gata cu lacrimogenele. Parca vad ca recitesc si incep sa plang.