Maria Am observat ca in ultimul timp toata lumea isi indreapta atentia si, implicit, memoria de lunga durata, catre “vremurile bune”. Alea de demult, cand aveai o portocala si o imparteai cu tot blocul ca nu se gaseau. Ok. Eu fac parte dintr-o generatie in care nu a mai fost vorba de asa ceva. O generatie de tranzitie, care nu prea isi gaseste acum locul in tara asta care nu intelege nimic din capitalism si globalizare. Noi suntem o generatie despre care nu prea vorbeste nimeni. Ca nu stiu ce sa spuna. Ne-o fi fost bine, ne-o fi fost rau? Cum era copilaria noastra?
Pentru ca acum e clar. Copilariile sunt mai mult decat nefericite. Infestate de gadgeturi si tehnologii, copiii nu isi mai gasesc fericirea trasand liniile sotronului cu un ciob de creta. Noi am fost cei care am gasit-o ultimii. Si ce bine imi pare.
Dar nu despre asta e vorba neaparat aici, e vorba despre moda anilor respectivi. Moda anilor ‘90. Pai daca totul era in tranzitie atunci, asa erau si toalele. Spun cu mana pe inima ca in anii ‘90 s-au produs cele mai oribile articole de imbracaminte pe care le putea avea cineva. De la copii la adulti la batrani, toata lumea se imbraca zici ca i-ar fi traznit ceva in cap. Si nu imi ziceti ca a fost o simpla evolutie ca oricare alta. Cum poate sa ne placa moda anilor ‘60 care straluceste in comparatie cu kitschul superior al anilor ‘90.
Sa detaliem. Voi enumera cele pe care mi le amintesc cel mai bine. Tineti minte ca in anii ‘90 eu aveam intre 2 si 11 ani. Bun. Deci in primul rand : tricourile cu franjuri. Era o nebunie totala. Tricourile erau albe, aveau desenate pe fata un personaj din desene animate, sau in lipsa acestuia, orice alta minune colorata ti-ar fi putut veni in cap sa trantesti acolo. Tricourile astea aveau, atat la maneci cat si in partea de jos, taiate niste franjuri din acelasi material. Aratau ca la circ. Dar aveam toti. Eram o mare masa de copii cu tricouri cu franjuri. Si ce ne mai placeau. Eu stateam si mi le impleteam cand ma plictiseam. Cred ca aveam vreo 5 tricouri. Daca nu as fi avut, sigur mi-as fi confectionat singura. Cred ca asta a fost si lucrul pe care ai mei incercau sa il evite cand mi le-au cumparat.
Adidasii cu talpa inalta. Oau. Era o frenezie totala. Adidasii erau negri din panza, si aveau o talpa galbena pe care scria ceva. Erau atat de urati, ca imi vine rau cand ma gandesc la ei. Stiu ca avea toata lumea buna. Erau cam scumpi, cred ca erau 60 de mii sau asa ceva. Deci daca aveai dinaia, pe langa ca erai trendi, mai aratai si ca ai bani. Erau iPodurile vremurilor noastre. Eu nu am avut dinaia. Cum nu am nici iPod (pauza ca sa radeti de mine, voi, plini de gadgeturi). Nu am avut si am suferit crancen. Pentru ca toate prietenele mele din copilarie care veneau in vizita, isi lasau minunatiile in fata usii cand se descaltau.
Mama simtea cumva uratenia acelor adidasi, si de aia nu m-a lasat sa imi iau. Asa ca m-a dus la magazin, sa le gasim un substitut. Si le-am gasit. Mi-am luat o pereche de adidasi albastri din lac, cu o talpa alba, care era totusi cu vreo 3 cm mai joasa decat ceilalti. Oricum, aia mi-au ramas in amintiri si cred ca mi-as lua si acuma daca as gasi, numa asa sa fie.
Alti pantofi cu talpa groasa. Un lucru era sigur : toti pantofii aia erau negri si dintr-o imitatie ieftina de piele. Cu cat era talpa ortopedica mai inalta, cu atat erai mai trendi. Eu, avand 10 ani, normal ca n-am putut sa am pretentia sa ma prezint pe talpi de 1 metru. Bine, pretentii am avut, doar ca n-am fost bagata in seama. Am primit o pereche de sandale care aveau talpa de 8 centimetri (am masurat-o cu liniarul). Si toata lumea care imi lauda sandalele, trebuia sa afle ca au talpa de 8 cm. Neah! Ciuda!
Lucruri fosforescente. Erau la mare cautare. Costume de baie, tricouri cu buricul pe afara, sepci, sandale, orice. Doar sa fie verzi, portocalii sau galben fosforescent. Toti copiii aratam ca niste gunoieri cu veste reflectorizante. Sau niste politisti pe timp de noapte. Aratam ca gumele de mestecat pe care le scuipam dupa doua rontaieli. Eram oribili. Dar aveam o intreaga colectie de haine fosforescente.
Chestii de pus in par. De ce? De ce sa iti impodobesti copilul ca un brad de Craciun? Erau agrafele alea invelite in desene, iar eu cum nu aveam voie sa imi las parul foarte lung, trebuia sa imi pun vreo 30 de dinalea in cap, ca sa imi stea parul in coada. Coada care nu puteai sa o prinzi cu orice. Fie era un elastic plin de par artificial, fie ca era facut dintr-un puf dinala gen Brittany Spears. Parul fetelor arata ca un camp de lupta.
Eh, noi sa fim sanatosi. Acum ne imbracam in rochii ca niste saci si ne luam dresuri (ciorapi pentru ardelenii mei) galbene in picioare si ne credem feishan. Oare ce o sa ne amintim peste 10 ani?