Andi Dragii mei, a venit luni. Stiu ca nu v-ati asteptat, stiu ca aveati cu totii incredere ca urma sa fie un weekend perpetuu. Am fost din nou dezamagiti, a venit luni, am fost aruncati in valtoarea vietii de angajati, elevi, studenti, mame, copii, suflete trubadure… alea.
Ieri insa mi s-a parut ca a stat timpul in loc. Pe bune. Nevoita fiind sa ma returnez de la Arad la Bucuresti, m-am lasat din nou prada tentatiei de a veni in timpul zilei cu Intercity. De obicei vin noaptea, dorm, n-am nicio treaba. O data la 2 luni ma apuca in schimb nebunia si vin in timpul zilei. Desi stiu ca e o tortura, desi stiu ca dureaza 10 ore si de obicei are intarziere, desi nu am niciun concetatean cunoscut cu care sa impart drumul.. ma duc. Si de fiecare data e oribil de plictisitor, si cum stau asa in ultimele ore de drum imi jur pe toti sfintii ca nu mai calc in trenul asta niciodata. Dupa care mai trec 2 luni, iar m-apuca un dor de duca, si iar ma trezesc ziua in tren.
De data asta, drumul nu a fost deloc o exceptie, a fost exact cum ma asteptam. Desi am cerut loc la geam, cand am intrat, o tanti pe la 55 de ani statea pe locul meu, zgaindu-se pe geamul meu, amplasandu-si forta gravitationala pe husa mea, sprijinindu-si insolent coatele pe tejgheaua mea. I-am spus frumos ca ala e locul meu, dar privirea ei jinduitoare m-a facut sa incerc sa-mi gasesc alt loc, pana cand voi fi ridicata. Pentru ca nici n-aveam chef sa ii aud povestile de viata.
M-am pus deci la un alt geam. Norocul meu a fost ca muream de somn, pentru ca ma prinsese ora 4 la povesti cu o zi inainte, deci am dormit vreo 2 ore tun. Dupa 2 ore mi s-a cam terminat bunastarea, si a inceput procesul “hai sa ne cunoastem camarazii de drum”.
Fata de la Cluj – a urcat cu ma-sa pe la Deva. Noroc ca mergeau doar pana la Alba. Pentru ca fata de la Cluj avea un debit verbal mai ceva ca al meu, iar eu cand ma pornesc sunt ca un robinet defect. Ii placea atat de mult sa vorbeasca despre sine, incat m-a uimit complet. Intr-o ora am aflat absolut toate detaliile vietii ei savuroase. Ca este sefa asociatiei nu stiu care de studenti din Cluj, ca e sefa de an a facultatii la care invata, ca are 10, ca trebuie sa primeasca bursa, ca face si dansuri, ca e si sefa de grupa, ca discuta cu decanu si prodecanu, ca seara petrece in cluburi, Doamne, i-am vazut pana si agenda cu programul, mi-a povestit pana si ce face de Craciun, si ca participa la ceva olimpiada pentru care tre sa faca un proiect. Eram cu ochii holbati. Da, mi se parea destul de tare gagica, dar era peste puterile mele de intelegere cum poate cineva sa turuie atata despre sine intr-o ora. Apoi a plecat. Thanks God. Cred ca pana la Bucuresti as fi aflat tot ce a mancat la pranz, timp de o luna.
Nashu – Pe nashu l-am intalnit evident de mai multe ori, cat trecea pe acolo sa faca rondul. Nashul era foarte tare. Un domn grasutz, entuziast, plin de viata, spiritual si care facea glume cu toata lumea. L-am cunoscut mai bine in momentul in care membrele mele inferioare nu mai rezistau sa stea chircite la clasa a 2a, in vagonul care se umpluse pana la refuz. Asa ca m-am deplasat spre clasa 1a. Si i-am zis cu ochi rugatori urmatoarele :”Nu mai suport sa stau acolo. Vreau sa stau aici. Cat tre sa platesc sa stau aici? Vreau aici”. S-a uitat zambind la mine si mi-a zis “Esti atat de dulce incat nu pot sa-ti iau bani. Stai numa unde vrei”.
MUAHAHA. Clasa 1. Alta viata puicusorule! Canapele rosii, loc sa-ti intinzi vreo 3 randuri de picioare. Personaje putine… printre care:
Gloata de batranei. Batraneii la costum, care au multi bani. Dinaia trecuti de a 5a tinerete. Care au aparate auditive si se misca abia abia. Care veneau din cand in cand sa verifice calitatea meselor si a canapelelor. Care carcoteau. Aveau discutii multe si neinteresante. Care vorbeau tare si nu se auzea. Batraneii se intrebau oare cum traiesc oamenii cu pensii sub 20 de milioane? Ei dezbateau problema apartententei Ardealului de Romania, isi aminteau de anul 1941 cand aveau 18 ani, pe scurt, nu le mai tacea gura.
Numa eu muream de somn. Da crapam, nu alta. L-am citit pe nenea Murakami timp de vreo 300 de pagini, din cartea aia aberanta careia inca nu-i gasesc sensul si sper sa-l gasesc la sfarsit pentru ca daca aflu ca am citit-o de geaba imi bag unghia in ochi. In rest am incercat sa dorm. In toate pozitiile, intoarsa pe toate partile. Cu bluza in cap ca sa imi fac mai intuneric, cu mana peste urechi, ca sa nu imi fie perforate de tipetele batraneilor. Pana la urma, n-am reusit.
Acum iar nu mai vreau. Iar am oroare. Daca mai merg, eventual la clasa 1a, si imi iau si doua locuri, sa ma intind ca baronii. Eh, noi sa fim sanatosi. Si s-avem o saptamana prolifica.